Late at night when memories overwhelm you…

May 2, 2011 at 10:44 pm (Eu gandeste!, Idei/Pareri/Opinii) (, , , , , , , , )

  Asta e ora la care imi strang parul sus intr-un coc, imi iau bluza mea lunga si neagra, imi fac un ceai bun de menta si ma asez in fata viitorului meu.

Lampa fileaza, iar imi spun ca trebuie sa schimb becul ala si nu o fac niciodata…

Intre un CV trimis si o scrisoare de intentie ma uit la tabloul primit cadou anul trecut si imi las imaginatia sa zboare peste Sena, peste Balcani si sa se opreasca in Carpati. Fac asta tot mai des pentru ca mi-e dor. Cine nu a trait departe de ai lor nu stie ce inseamna sa iti fie dor de sa te usuci pe picioare. Pompido-ul, Montmartre, Notre Dame, stradutele, Ile Saint Louis…toate isi pierd sclipirea cand ma gandesc la Gherla. La fraza asta toata lumea o sa se blocheze si o sa isi spuna- a innebunit, de la atata ceai de menta i se trage.

Ma uit in spatele meu, se cojesc pozele invechite prematur de caldura sufocanta din camera. Ma uit la poza cu bunicul cand scoate ramele cu faguri din care curge mierea. Am vorbit alaltaieri cu el, e bine, mi-a zis deja de albinele lui, ce mai fac, cum mai sunt.

“Cand vi acasa?” – “Curand”. “Stii paraul ala ce trece pe langa pamantu nostru- s-o umflat si apa ii acuma peste tot, taica-to o slabit mult, sa nu fie bolnav” –  “E la dieta, Bunu Lutu!” – “Esti bine, sanatoasa, nu iti lipseste nimic?”  “Nu…ba mi pofta de-un balmos cu usturoi verde” “Ioi, apoi lasa ca vi tu si mergem la Santioana si mancam, Feli abia te asteapta acasa…si fetele. Te iubim puiule” – “Si eu va iubesc”

Inchid telefonul si raman muta o clipa: ce dracu fac eu aici? Formez in graba celalalt numar care ma duce tot la Gherla, la Mama care m-a crescut. “Mama Lenta am facut io singura drob, da s-o imprastiat ca n-am avut naframuta” – “Lasa aurul mamii ca nu-i bai, bun o fost si asa”- “Mama, cand viu acasa imi faci placinta? Si Bunule vine cu mine in parc sa vedem veveritele” “Cum sa nu vina, doar esti soarele lui, cat mai e? Doua luni?”- “Cum ajung acasa a doua zi is la tine.” – “Te iubesc Ancuta, si Bunule te iubeste tare tare de tot” – “Si eu va iubesc”

Inchid ochii si nu mai sunt la Porte des Lilas…sunt pe potecile de la Santioana ( un sat la 20 de minute de Gherla) si iar am genunchii “dubditi” si Matusa Marie ne cheama pe toti la masa, suntem vreo 10, nepotii ei, copii ei, verii, prietenii. “Matusa Marie incapem toti la masa?” – “Oamenii buni incap oricati oriunde”. Si sunt mica, si vorbim pasareste si ne jucam de-a v-ati-ascunselea, si am 7 ani si ii dau primul buchet de flori unui baiat si acuma cand il vad isi aduce aminte. Si seara ma duc sa dorm si nu am somn, si il vad pe Tata Ie cum rade ca stau cu gura cascata si ii ascult povestile.

Si ceea ce e perfect ca de care ori ma duc acolo, in locurile acelea care imi apartin mie, sunt acasa, acolo nimeni nu imi poate face nici un rau, acolo am 7 ani si genunchi juliti si tricoul alb murdarit, acolo nu mai sunt Anca, acolo sunt Ancuta tuturor.

Imi strang mai tare la piept ceasca asta de ceai. O sa imi fie dor de Paris…dar astept cu nerabdare sa ajung acasa.

P.S. Post scris din toata inima- conversatiile redate cu exactitate cum au fost. 🙂

Advertisements

Permalink Leave a Comment